[Dosar #220] San Rocco. Persistența unei reviste ce „nu va dura pentru totdeauna” – igloo

Cu riscul de a povesti mirări știute, o să spun că atunci când am ajuns eu la San Rocco, San Rocco era un proiect încheiat de vreo 3 ani deja. Pentru ignoranță aveam și „scuze”: nu sunt arhitect, iar revista părea perfect vie, perfect contemporană. De fapt își trăia simultan posteritatea, actualitatea și mitologizarea. Și tocmai nearhitect fiind, am găsit în ea ceva ce mă atrăgea și mi se adresa, vorbind din afara jargonului împăiat. Era (este) un obiect straniu de hârtie, un pic criptic și distant, auster și totuși misterios, și nu semăna cu nicio altă revistă de arhitectură din câte mai văzusem. Pentru că nici nu e o revistă de arhitectură, în sens descriptiv, ci „o formă hibridă de gândire critică”, așa cum o numește Matteo…